Melc gonind prin Europa, spre racoare

17 iulie 2007
 
1. Budapesta. Intai, nu mi-a placut.  Gara e plina de semne si indicatoare, prea multe si nu de prea mare ajutor, scrise doar in maghiara. La biroul de informatii al cailor ferate se vorbeste o engleza aproximativa si lumea nu prea zambeste.  
 Insa, apoi, cladirile: mari, intr-un stil unitar, aliniate, superbe. Pot sa-mi imaginez functionarimea secolului XIX mergand la birou, diminetile, si invadand starzile inca insorite, pe la ora cinci. Dar azi e duminica, se doarme. Chiar si asa, orasul (Pesta) are ritm si stil, daca nu privesti vitrinele. 
 Daaaaa, vitrinele lor sunt mai plicticoase decat ale noastre. In Pesta istorica, cel putin, hainele si pantofii sunt absolut comune, cam ca in vitrinele de la noi de la Cocor.  
 Mi-a mai placut placinta cu cirese (mmmmmm) de la Fornetti. Noi de ce n-avem? Romanii nu prea fac altceva cu ciresele, in afara de dulceti.  
 Multe puncte de informare turistica, oameni zambitori impartind pe strada pliante, autocare pentru tururi ale orasului.  Turisti romani peste tot.  
 Drumul spre Dunare mi-a amintit oarecum de drumul spre mare in Constanta, pe stradutele care duc la cazinou: case vechi, oameni in varsta, nu vezi apa, dar o simti, soarele arde int-un anume fel, insinuant, ca sa te dezbraci. M-am abtinut.  
 

Pesta, data viitoare. Acum, Viena: are niste strazi imposibil de lungi. Prima data am luat-o pe Mariahilfer Strasse, ca sa gasesc Gumpendorfer Strasse sa beau o cafea.   Mi-a luat doua ore si am ajuns la Schloss Sch?nbrunn. Imens, nu mi-a placut.  Apoi m-am intors la gara cu metroul, mancand rebize. Toata ziua am macat rebize uriase, rosii, ca niste icre obraznice.  

Am facut o favoare Vienei turistice si am luat tramvaiul 1.  Care opreste, precum o caleasca, din metru in metru, ca sa faca Viena frumos in fata turistilor si sa stea la pozat ca o printesa in ziua nuntii. Asa ca am pozat Viena din tramvai. O sa vizitez la intoarcere, acum m-am incapatanat sa am o vacanta ne-turistica, fara obiective pa care trebuie sa le vizitez, ca in odioasa vacanta de acum doi ani. Prietenii stiu de ce.  

Ratacind pe strazi am ajuns la o concluzie: daca scoti palatele si turistii, Viena seamana cu centrul renovat al Radautiului. (pentru cei care protesteaza, fac o concesie: sau invers).  Stradutele au toate cafenea/cofetarie, frizer, fotograf, notar, camerele de la strada par inalte si racoroase si cred ca oamenii dorm dupa pranz, la fel ca la mine acasa, iar pe inserate joaca tabinet.  

Gumpendorfer Strasse am gasit-o abia seara, pe la sase. Trebuia sa ajung la numarul 11. Strada are vreo 200 de numere, date de cladiri mari, vechi, cat un bloc de-al nostru. Mi-a luat inca o ora si o portie mare de inghetata sa ajung la capat si sa decoper ca, duminica fiind, cafeneaua mea era inchisa.  

La fel ca toate cafenelele vieneze. Asa ca am baut o cafea persana si o portie de himbeer (un fel de sirop rosu-acrisor cu sifon si gheata) intr-o cafenea persana. Barmanul iranian este absolut delicios, l-as astepta seara acasa, cuminte, cu mancarea facuta, doar cu gandul la ce-ar urma. Iar m-am abtinut. 
Era sa pierd din nou trenul (si la Budapesta era cat pe ce) asa ca, pe ultima suta de metri la intoarcerea pe Gumpendorfen, m-am uitat disperata dupa un taxi.   A oprit, cam sovaitor, un Mercedes negru, o limuzina.  Avea si de ce: n-am eu fata de limuzina neagra.  M-am apropiat si am intrbat cat ma costa pana la gara.  El nu vorbea engleza, eu nu vorbesc germana, dar am inteles ca 6 euro si m-a urcat. Apoi am continuat sa vorbesc in engleza si el sa imi raspunda in germana, eu sa nu inteleg nimic, pana m-a intrebat de vreo 2 ori de unde vin (asta am inteles). Si am raspuns: din Romania!. No, ap?i de ce nu zci asa, domnisoara, ca sa vorbim si noi romaneste, ca oamenii!. Great. Sarb de laga granita, stia si romaneste; e de 20 de ani la Viena si m-a dus in 5 minute la gara. 10 euro de la mine, asa, de drag.  
 

La
K?ln
am coborat din tren ca o floare.  In tren, m-am abtinut (din nou) sa nu-l invit la pranz pe baiatul care a cobora din vagon o data cu mine. Figura de bursier , speriat putin ca a intarziat la birou din cauza trenului, topit tot fiindca i-am zambit frumos, PR friendly :D   
 

Tot ca o floare, am iesit din gara, hotarata ca azi nu ma mai ratacesc ca-n Viena, intreb din prima unde e Domul si-mi fac datoria de turist. Cand colo, acolo era, cat muntele, rasarit brusc in fata mea, m-a izbit in ochi, negru si ascutit ca palatele din Stapanul Inelelor .  Mda, stiu, n-am pic de respect, da cu gura cascata tot am ramas.  

Inauntru, am pozat din toate unghiurile statuile culcate de pe sarcofagele arhiepiscopilor.  Din copilarie colectionez imagini cu genul asta de statui, de prin albumele de arta, acum m-am decis sa le si vad pe toate; pentru la anul ma gandesc la sarcofagele etrusce si la vreo doi regi francezi de dinainte de Renastere.  Tre sa dau un refresh la lista de statui culcate pe care le stiam.   

Apoi, shopping.  Strazile din jurul Domului sunt un fel de Lipscani zgomotos, cu magazine de lux intercaland magazinele de ieftinaciuni chinezesti si turcesti, similare cu ale noastre.   

Foarte buna

berea
marca proprie a restaurantelor de acolo.  

 
Ce au europenii si noi nu avem: piste pentru biciclete. Blonzi multi cu pielea alba, de m-am simtit (eu!) foarte bronzata.  Apa minerala cu aroma  de fragute sau mere verzi. Ah, da, si cupluri de batrani tinandu-se, inca, de mana, atunci cand se plimba. Noi de ce n-avem?  
 
Trenul expres de la K?ln la
Utrecht
s-a defectat (!!! nu mi s-a intamplat in

Romania
) si a trebuit sa coboram toti din tren si sa ne urcam intr-un fel de accelerat de-al nostru.  Am ajuns cu o ora intarziere la

Utrecht
, deja pierdusem prima legatura spre Haga, asa ca m-am dus sa intreb. Nu exista birou de informatii.  Un domn plin de sictir de la unul dintre ghiseele de bilete mi-a explicat ca trebuie sa iau metroul de la linia 5a. 

 Buuun. Gasesc scarile spre 5a, cobor si descoper ca pe panou era indicat 5b.  Iar intreb, pe niste tineri din gara, si mi se explica: da, aici spre dreapta e 5b, deci 5a trebuie sa fie in directia opusa.  Imaginati-va o line de cale ferata impartita in doua: de la centru spre dreapta circula un tren, de la centru spre staga, alt tren, in directii opuse, dar pe aceeasi linie.  Eu asta am inteles. 
In plus, panoul electronic afisa ca acolo vine trenul spre Roterdamm, nu spre Haga.  Asa ca iata-ne, eu si inca vreo 5 adulti cu capul pe umeri (ceilalti erau olandezi sau germani, dupa culoare), intrebandu-ne speriati unde e trnul nostru.  
A venit, pana la urma: avea si vagoane de Haga in compozitie. 
Si-a ajuns cu 25 de minute mai devreme.

Iubesc CFR-ul, in aceste conditii.  

Acuma, tandalesc prin Haga. Case frumoase si cu aer de sanctuar familial, cu ferestre inalte si largi si copii carliontati si alb-de-blonzi.  Nu reusesc sa scap de sentimentul ca merg pe fundul foarte neted al unei gropi.  Poate din cauza ca strazie nu au relief, nu urca, nu coboara, si nici nu am orizont: cand privesc in fata, e mereu cate o cladire care inchide vederea, foarte aproape, ca peretii unui mare lighean in care am nimerit din intamplare.

E racoare si e bine.  Beau vin alb cu piersici si mananc crema de branza Rambol cu nuci si rebize.  

Maine:

Amsterdam
, sper. 

 Gataaaaaaaaa. 
 Altadata.  

Tags:



Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X