poezia despre treapta

19 ianuarie 2006

gandurile sunt scurte, sacadate, gafaite de efortul de a le gandi, ca niste versuri albe, sau gri mai degraba, mama lor, ia sa le scriem sa scapam de ele si sa le demascam, scarbele dracului, blogul asta trebuia sa se cheme lupta cu depresia sau asa ceva, e plin de insemnari private care se ascund sub straturi de smantana, maioneza , bulion, in ordinea preferintelor, cred ca ar fi trebuit sa se cheme dicteu sau varza poezia asta, dar mai sunt vreo doua in istoricul jurnalului numite asa, si nu mai zic ca am vazut si la o vecina aceleasi titluri, nici pe varza din capul meu nu mai am exclusivitate, sa o numim agenda sau jurnal de dimineata, lista cu motive pentru care il detest, apoi programarea evenimentelor de aruncare pe piata, apoi o traducere si-o tradare, si-apoi gandul ca de fapt eu numai ma cred desteapta, cu doua sensuri diferite aici, adica numai eu ma cred si eu numai ma cred, nu sunt de fapt, apoi 5 anunturi si 5 sefi diferiti, 4 texte de prezentare si 4 acte aditionale , 3 sedinte si 3 subalterni, 2 agende si 2 angajari, 1 cocktail, oleaca de mistery shopping, desigur ca nu pricepeti nimic da’ iaca nu mai pot eu de asta, per ansamblu sunt bine, circul pe-o scara inalta si singura solutie ca sa urc mai sus este sa ma abtin sa ma uit in jos, sa ignor josul ca sa nu ametesc si sa nu-mi vina sa vars, in fiecare zi urc cate-o treapta si ma prefac ca n-am observat ca e de fapt o treapta, daca ii dau atentie ca treapta nu pot sa le mai ignor pe cele de sub ea si pe cele de deasupra, per ansamblu sunt bine, deci, cu exceptia momentelor delicios de poetice (mi-am amintit deodata cum Poetul imi zicea" poeto", dar cred ca de fapt el se astepta sa vada o muza si n-a fost asa, de aia a trebuit sa mi se adreseze cumva ) cand ridic piciorul sa pasesc spre treapta urmatoare, pentru una-doua secunde, cat piciorul mai e inca in aer, n-am cum sa ignor faptul ca sunt trepte diferite, nu ma aflu pe un plan solid si nemarginit pe care sa ma pot manifesta, ci suspendata intre trepte, atunci mi se face frica, apoi pun piciorul jos si il trag pe celalalt dupa mine si din nou, pentru un timp, treapta pe care m-am cocotat imi slujeste drept plan intins si solid, intins, desigur, nu plan nemarginit, ci in cadru marunt, cat ii permite treapta, dar dupa aia, ce relaxare!, iata si motivul pentru care refuz sa port ochelari, ma lasa sa vad doar in spatiul limitat din jurul meu si sa nu ghicesc ca de fapt spatiul asta are limite, pentru ca limitele sunt in afara ariei de acoperire a miopiei mele incipiente, cata vreme nu vad pot sa ma amagesc cu gandul ca totul e de fapt mai mare, mai larg, mai spatios, si orcicum totul pare mai mare cand e vazut de aproape, cand numai de aproape poti sa vezi, existenta marunta devine poezie si poti dedica, Doamne apara si pazeste, cate-o poezie fiecarei trepte.

Tags: ,



Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X