preafemeie

Fost-am la viata mea zbuciumata si lacto-vegetariana,mai am iesiri din astea
ne-carnivore si in zilele noastre,asa ca saptamanile trecute am inventat o reteta
din resturi, pe care iaca, Aprilito, ti-o povestesc pentru uz personal si de grup.

Am scos din frigider o mana de ciupercute, albe, mici-indesate, pe care le-am
spalat si le-am dat drumul in cratita, cu apa si sare, sa fiarba pana iese toata
rautatea din ele si umplu casa de miros. Dupa ce-au fiert bine, le-am scurs de
apa si le-am dat putin deoparte de pe foc, cat sa mai vad ce mai am in frigider.

Mai aveam unt cat o nuca mai mare, sau cat un cub de drojdie. L-am pus peste
ciuperci. Cat am mai cautat eu una-alta, s-a topit untul, ca dumnealor erau inca
incinse de-atat fiert. Deasupra am picurat o lingurita de sosWorcestershire (sau
ceva similar, cred ca merge si ceva vin rosu si aspru, taninos). Am mai gasit:
trei triunghiuri de branza topita cu miez de nuca, le-am facut bucati si le-am
pus peste unt si ciuperci. Am pus iar cratita pe foc mic, si-am amestecat cu vesnica
lingura de lemn (am, mai precis, mai multe lingurite de lemn, dedicate sosurilor),
pana s-a topit de tot si branza topita. Intre timp, de plictiseala, am mai pus
si vreo trei linguri (nu respectati niciodata indicatiile mele de cantitate, Puck
a patit-o cu tocineii, i-au iesit prea multi!) de smantana, ca sa mai subtiez
din sos. Era sa uit: neaparat, sare (putina) si piper, si alb (mai mult), si negru
(mai putin).

Toate astea dau cateva clocote si se ingroasa nitel, iar la sfarsit, inainte
de ultimul clocot, am pus deasupra ceea ce eu numesc parmezan (fiindca am gustat
in paralel, parmezan oficial si din cel obtinut de mine: tot aia e!). Sa explic:
la noi acasa, toamna, branza se pune la pastrare pentru iarna cam asa: se ia branza
grasa-grasa de oi (cas!) si se pune in butoaie, scaldand-o intr-o saramaura din
zer de oaie si sare grunjoasa (neiodata). Sta branza aia cu lunile, se face sarata
si buna, si intamplator am descoperit ca, daca o scot din saramura si-o las mult
la frigider, invelita eventual intr-o punga de hartie, se usuca si se transforma
intr-un calup galben, seamana la pipait cu sapunul de casa si cand il razi, praful
fin obtinut e identic cu parmezanul (care, si el, de felul lui, e o branza pusa-n
saramura si uscata-n pesteri, la rece si la umezeala).

Asa deci: obtii o mancare de ciuperci c-un sos rafinat, cu gust de branza si
miez de nuca, usor colorat in roz si parfumat de la sosul Worcestershire (sau
vin), usor prafos de la parmezanul/branza de oaie, care nu se topeste complet.

Spre buna aducere aminte, iaca si lista de shopping: mergi domnia-ta la piata
sau la supermarket si cumperi ciuperci albe si mici-indesate, sa nu trebuiasca
taiate, sau mai maricele (da ai dupa aia mai multa bataie de cap sa le ciopartesti
in sferturi), unt, smantana, o cutie cu branza topita La Dorna, cu nuci (neaparat
din asta si nu altfel), sos Worcestershire (de la acelasi raion unde gasesti si
sos de soia) sau, daca e prea mult pentru buget, macar o sticluta de vin rosu,
sec, taninos. Parmezan ras, neaparat. Piper alb daca n-ai. Si o sticla de vin
alb care sa-nsoteasca mancarea aceasta. Si gata, si fara bunici, dupa cum am promis.

Cand eram io mai mica, m-a prins odata noaptea de Inviere la cealalta bunica
a mea, cea dinspre tata, la care nu ma innebuneam sa ma duc (nu stiu nici azi
de ce, pur si simplu nu crescusem in casa aceea si nu ma simteam “acasa”, ci “musafir”
cand mergeam la ea.

Pastele se serba intotdeauna in familie, era (si este) mult mai important pentru
noi decat Craciunul, la bunica din partea mamei ne adunam cu totii, in varianta
restransa eram 18, in varianta largita 20, iar uneori mai apareau si verisorii
mamei si sotiile lor si asa depaseam 26 de persoane la masa. Fantastice adunari,
discutiile intretaiate ale celor mari mi-au imprimat obiceiul de-a vorbi despre
de toate cu oricine si de-a fi in acelasi timp numai ochi si urechi in jur, imi
cam dauneaza acum cand ar trebui sa ma concentrez la cate o discutie dar nu ma
pot abtine sa nu ascult (si procesez) si ceea se discuta si in jurul meu.

In fine, tot paragraful asta de mai sus e util pentru a va face sa intelegeti
de ce tin minte cu atata claritate anul in care Invierea am petrecut-o in alta
parte, la cealalta bunica, iesind astfel dintr-un tipar fabulos si facand ALTCEVA.

Am facut maioneza in seara aia.  Esuasem impreuna cu tata la bunica aceea pe care n-o prea cunosteam,
in casa careia Pastele nu era asa un festin, si trebuia sa revenim la marea petrecere
de la bunica cealalta abia a doua zi dimineata, in Duminica Pastelui. Tata nu
se plictisea; pe mine, insa, m-a luat vara-mea mai mare de-o aripa ca sa nu-mi
fie urat, era si ea in vacanta acolo, si-asa am inceput periplul prin sat, pe
la rubedenii, fiind vara-mea recunoscuta drept una care stia sa faca maioneza,
fel de sos orasenesc, complicat-foarte ca si tehnica si necesitand consultanta
cu credibilitate maxima. Femeile din satul ala de munte nu stiau mare lucru despre
maioneza, vara-mea insa era perfecta pentru o sarcina grea ca asta, venita de
la oras, proaspata gospodina, joviala si plina de solicitudine, asa ca mai toate
femeile cu care ne inrudeam (si, am mai zis, trei sferturi din sat poarta acelasi
nume cu noi, jumate ne sunt rude) o chemasera sa le faca maioneza care sa incununeze
vesnica “salata de beuf” (pronuntata si gatita in mii de variante).

Am facut, deci, maioneza, pe la vreo 20 de case cel putin (asa-mi amintesc),
si femeile ne primeau bine, era seara dinainte de Inviere, ele pregateau cosurile
sa plece la biserica, sa le sfinteasca, si mai terminau cate una-alta pentru masa
de a doua zi, maioneza era nec plus ultra, nu mai papasera barbatii lor asa ceva
de bun si toate ne asteptau ca pe mana cereasca, sa aiba si ele, ca si vecinele,
salata imbogatita cu sos galben-auriu. Am baut din belsug bere de casa (mmmmmmmm)
si i-am turant vara-mii ulei sa faca ceea ce, pana azi, se afla pe lista mea de
preferinte, dupa smantana si inainte de bulion.

Se luau doua oua. Unul se fierbea tare-tare, dupa care eu il rulam cu palma pe
masa ca sa pot desprinde coaja deodata cu foita subtire care-o desprate de albus.
Albusul il taiam cuminte in doua, sa-l folosim la ornat.

Galbenusul trebuia maruntit fin, prin sita, prin strecuratoarea de ceai, pe razatoarea
cea mica sau cu furculita, dupa obiceiul casei si maniile gospodinei.

Deasupra galbenusului fiert si facut pudra trantea vara-mea galbenusul crud,
dandu-i cu cruzime drumul de sus, din coaja, ca inca nu eram asa priceputa sa
pot sa separ tot eu si albusul crud cum facusem cu cel fiert.

Le amesteca usor cu lingura de lemn. Neaparat de lemn!

Ca sa iasa mai mult si sa nu se taie (oh, marea spaima in care insoteste gandul
si dorinta oricarei maioneze: sa nu se taie!) puneau femeile si mustar. Acu’,
eu nu mai pun decat in cazuri rare, la vreo mancare speciala, cu vreo afumatura,
mustar. Atenueaza gustul de ou si de proaspat, mustarul e un sos in sine, nu mi
se pare cinstit sa-l corcesc cu maioneza cea nobila.

Zeama de lamaie, da, asta neaparat. Cateva picaturi la inceputul maionezei, si,
cu destul curaj, ulei, turnat nu cu incetul si cu firul, cum scrie prin carti,
ci dupa ochi si de-a dreptul, ca daca mestecam in maioneza cu incredere si tot
intr-un sens, iesea, se-ntarea, se-aduna-n jurul lingurii, mai puneam 2-3 picaturi
de lamaie, mai invartea vara-mea, mai turnam ulei cat ar fi cuprins o lingura-doua,
iar mesteca pana se incorpora si uleiul ala.

La sfarsit, sare si piper. De cand m-am facut mare pun piper alb cand combin
maioneza cu peste. Tot de cand am crescut pun condiment “à la Provence” de la
Kamis sau de la Carrefour: parfumeaza, taie din gustul “gras” al maionezei, si
e exceptional in combinatie cu aproape orice, fie ca e vorba de carne, peste,
branza sau legume. Poate pentru ca are si menta in compozitie.

Eh, cu maioneza asta pot face tot acum, de cand am crescut: sandwich cu ton,
cu sprot afumat, cu branza, cu oua si carne tocata, salata de legume din supa,
orez cu sprot afumat si cascaval, salata de orez cu rascovi murati si-o multime
de altele-asemenea. Da’ o sa fac odata niste post-uri numai cu retete, fara bunici
in ele.